cândva septembrie

Pană 
de Daniel Vișan 


Pentru scris idei, 
pană de idei, 
condei, 
ce bei? 
trei 
lei 
am în buzunar; și mai mulți în cap. 
poate prea mulți 
lei. 
și nu am idei. 
dar am pană de idei. 
dar eu scriu cu pixul. 
de fapt tastez. 
de fapt nu e nicio pană! 

Decât cea de idei.

07.09.2015 01:15am

Câteodată îmi vine să alerg
de Daniel Vișan


Trebuie să mă leg la ochi cu un cordon.
Nimic nu pare să mai fie real de aici înainte.
E din ce în ce mai greu, dar câteodată pare
că s-ar termina cu bine.

Nimeni nu râde acum, dar nu știu de ce,
mie mi se pare o replică bună totul.
Niște ochi care se închid încet într-un zâmbet.
Dar sunt sigur acum că mă înșel.

Nu sunt de acord cu nimic!
Mă primește aerul rece cu brațele deschise.

Da, câteodată îmi vine să alerg.
Dar în numele a ce? Iubirii?
Nobilității? Cunoașterii?
În numele tău? Pe tine să te alerg?

Când te prind, pielea ca a unei creaturi divine
îmi îngăduie să o apăs încet cu mâna
înainte să fie pierdută printre degete.
Fină, pulsul din vene strigă, oh catifea.

Când te privesc sunt amețit. Mă predau! și îți arăt mâinile.
Dar nu zic nimic. Îmi place să știu că oricum
m-ai face să mă simt bine. Știi cum e,
Cola, țigări, oh catifea, ce-ți mai trebuie?

Să ne ținem de mână.
Și pe rând să ne legăm la ochi.
Dar niciodată să nu ne dăm drumul.
Orice s-ar întâmpla.

6sept

Fără nume III
de Daniel Vișan


undeva.
fac semafor.
mângâie ochi,
supără?

o siluetă
fundal
noapte
veghe.

fărâme
reci
transpirație
creier dezarticulat

absurd?
Totul aici
Nu știu ce
Tu
ce

un val.
Valul un clește.
Părul un văl.
un curent.
Vânt

dezlipiți.
Toți sunt
Toți

dor. nimic
Toate sunt
am.
Halal.
dor?
De zilele în care zbor.
Înghite.
Pilulă
care trece
nici
măcar spumă
sugrumă. Brațe.
Ține.
Simt. nu mă pot

echilibra.

17aug

Fii cu mine și o să ne uităm la ei cum grohăie
de Daniel Vișan


Mintea mea ți-aș da-o toată ție,
să te adăpostești când crezi că tot e doar o porcărie.

Dar totul e în iubire și iubirea e cum e.
Deci nu.

Când ne uităm unul la altul și celălalt nu știe,
Se preface. Pentru că se cunosc atât de bine și nu este tot o porcărie.

Dar totul e în etichete și contează altele mai mult decât noi doi.
Deci nu.

Când tu râzi și eu țip și râd - pentru că suntem proști amândoi și e o veselie
Te mai gândești vreo clipă că tot este și va fi mereu o mare de noroi, o porcărie?

Și totul e o porcărie, dacă stai să te gândești, și eu nu vreau să fiu dat la porci singur.
Tu?



Plus că îmi placi foarte mult.

culebbbbasdafshabf

Frică
de Daniel Vișan


Răspunsurile îți sunt mai rare decât altădată

Ori se poate că eu le aștept mai cu nerăbdare
.
Râzi din ce în ce mai puțin în ultima vreme

Și aș vrea să râzi ca altădată,
doar mereu.


Frica e revigorantă
Am mers cu el în metrou și
mi s-a făcut milă de el.
Mă implora să nu îl judec.
Se uita la mine și
nu am mai văzut în viața mea sinceritate
așa cum am văzut atunci... m-a marcat.
Ce i-ai zis?

Am vorbit despre lucruri normale.
Fără glume tâmpite. Fără să joace teatru
constant. Mi-a spus că regretă
ce s-a întâmplat. Și l-am crezut
.
Dar nu știu dacă regretă
faptul că s-a certat cu ea,
sau faptul ca ea i-a spus... ce i-a spus.
Cred că amândouă
...
și e normal.

Îl cred că vrea să se schimbe.

Nu știu cât o să reușească.
Cert este că vrea.

Era atât de sincer, de alarmat,
atât de viu.
Frica este revigorantă...

NOTIȚE, de DANIEL VIȘAN SUCKS

 "Știi de ce plângem, nu?" mi-a zis mai mult gutural din dreapta, ca șoptit în clasă.
M-am uitat la ea.
"Pentru că te simți atât de liber."
Nu se întorsese spre mine, dar îi vedeam totuși chipul în umbră și schițase un zâmbet.
"Nu?" am întrebat.
"Îmi place," a zis. "E ca atunci când ești copil." S-a uitat la mine, cu un gând alarmant ce o ținea de parcă eram la bazin în apă. "Știi? Ca atunci când erai," s-a corectat, "copil," și a dat așa din umeri cum numai ea știe să te facă să născocești tot felul de abrambureli despre cât de toate este ea.
S-ar putea să nu fiu imparțial. Îmi plăcea de ea. Era genul care ar fi stat în soare rezemată de mașină, fără niciun fel de dorință de răcoros.
Nu o prea văzusem plângând până atunci. S-ar fi înecat încet pe spate, prelinsă grațios și intoxicată pe un divan, fără nici măcar o nuanță de restriște emoțională. Parcă ar fi fost născută să stea așa pe un tron cu chip aurit. Câteodată mă întreb dacă nu cumva și capătul sforilor nevăzute ale păpușarului ar fi fost... plănuite într-o demență, o logică perversă și singurul mod în care ar fi atins nemurirea în inimile curtenilor.
Pe retinele tuturor.
Pe ale mele.

Un instantaneu. O fotografie vibrantă a ceea ce a fost și nu va mai fi.

Acum mi-ar șopti în ureche.
"Al-ex," despărțit în silabe ca ale unui piton, "ce faci dragul meu?"
Dar cu reproș.
"Ce faci dragul meu," zâmbind, "prostuțule."
Mă întreabă dacă, "e adevărat?" zice.
"Nu știi ce să faci? Cine ești?" și mi-e atât de somn și totul e acru.
"Cine vei fi?"
Și ea parcă ar fi la fel de adormită ca mine.
Parcă ar fi un rămas bun. Unul pe care mi-l datora. Când o să mă trezesc o să mai fii acolo?
"Da," mi-ai șopti în ureche mai tare decât m-aș fi așteptat și râdeai și mă strângeai în ramurile tale și pene peste tot și dimineață.

E frumos afară. Aveam cinci ani.
"Uite ce frumos e cerul!" am zis.
Și tu ai zis, tu te-ai uitat. Ai zâmbit. Știi Vero? Așa cum faci tu când mă faci să râd.
Apoi mi-ai zis, Vero! Vero-o-o-o!
"Ce?"
Da, ce, apoi Vero-o
Mă uit la podea, nu mă bagă în seamă.
Mă mănâncă mâna și îmi vine să plâng, mă scarpin și apoi mă prinde de sub brațe și mă ridică la fața ei și zice
"Ce e Alex?" și mă atinge pe nas cu nasul ei. Și râde și râd și eu, știi Vero?

Vero?

"Câteodată amestec amintiri cu concepte ciudate pe care le aveam în legătură cu tine, după câte ciudățenii mi-ai băgat în cap cu cărțile tale, sau îmi imaginez pur și simplu unele noi. Ar putea fi doar momente, ar putea fi discuții întregi," am zis.
Era în dreapta mea. A terminat de băut din sticla de cola și i-a pus capacul.
"Frate," apoi s-a întors și a aruncat sticla. "Tu ești într-un cu totul alt joc."
Îi pregătisem o retortă de milioane fetei.
"Tu," am spus stânjenit dar cu o oarecare încredere nefondată, care ne-a amuzat simultan, după care am mai adăugat niște fracțiuni de "u-uri".
Nu mai pot distinge, mă înțelegi?
Și te enervează? Avem vin?
Da, vezi în dulap. Nu știu, nu neapărat evenimentul, cred.
Apoi?
Sunt frânt cu spiritul și mă holbez cu disperare și revoltă.
La mine? m-ai întrebat.
"La tine," am zis și am dat semn în lături spre nimic și m-am trântit în pat.
La mine, nu?
La toată lumea. Nu știi cum e.
"Cum este ce?" ai întrebat surprinsă.
"Să nu fii tu."
"Trebuie să îți explic cine sunt?"
"Nu," am zis. "Te-am studiat până te-am învățat pe de rost." Și îți explic cum stă treaba.
Apoi tu mi-ai zis că nici tu nu știi cine e persoana pe care o cunoaștem toți.
I-am zis, "știi, îți dezvălui un secret," am pus mâna încet pe după ea. "Nu știu cum ar fi-"
"Da?" m-ai întrerupt.
"Ma lași să zic?! Aveam un discurs aici," am început, dar nu m-ai lăsat să termin.
"Bine, Alexandru, băiete, zi," și mi-ai atins fața încet. Ai înclinat încet capul.
Nu aveam în secunda aia nici cea mai vagă idee cum mă cheamă.
"Stai," ai spus foarte interesată brusc.
"Nu vorbeam despre asta. Voiai să îmi spui ceva."
Am încercat să subliniez repede că spuneam ceva, dar a continuat:
"Voiai să îmi spui altceva."
"Nu mai știu ce se întâmplă cu mine, înaripato. De fiecare dată când mă așez la masă, de cele mai multe ori la biroul ăla din colț, cel cu lampa puternică, de fiecare dată mă crapă o oboseală. Și mi-e greu să mă întorc, parcă înțepenesc."

"Cum crezi că am atinge nemurirea?"
"De ce presupui că o să o facem?"
"Cu tine nu am timp să mă întreb cine sunt. Îmi place asta."
"Și mie."
"Nu, găsește alta."
"Dar și mie îmi place, ia te uită!"
"Nu, eu una, tu una, nu așa era?"
"Nu," m-ai mințit în față. "Bine, hai," ai zis. "Îmi place că nu ai învățat să rulezi până acum o țigară și fumezi de două ori mai mult decât mine."
"Ești o ciudată," am informat. "Ești," am înclinat scurt din cap cu ochii închiși.
"Da, dar nu îmi pasă," a zis, "pentru că doar la tine mă gândesc," și a dat să leșine actoricește.
"Haitero-o-og!" am înghesuit într-un cuvânt.
"Atât de inutilă este prestația ta."
"E un joc stupid," am zis.
"Tu," a elongat pentru că nu mă lăsase să uit.

Ai ieșit din birou direct în sala de așteptare și te uitai pe sub sprâncene într-un colț din tavan, împingând dinții cu limba, în timp ce ai lăsat un oftat să iasă încet printre buze.
Erai foarte supărată. Dar știu că, după ce te-ai așezat la scaunele din jurul mesei din colț, ți-am zâmbit când mi-ai întâlnit privirea și ne-am înțeles că pentru mine a fost oarecum amuzant. Stăteai cu capul în palmă și mă vedeai unduită încet peste umăr.
Camera era albă și lumina fluorescentă. Era și niște lumină de printre blocuri. Dar o încăpere apatică și tu, deși purtai o rochie neagră, care totuși îți dezvăluia formele calculate când mergeai, erai centrul colorat al camerei. Ai fi putut la fel de bine să stai pe un covor pentru mașinuțe, cu străzi, parcuri și parcări, și să îmi porți tricoul și nu multe în plus.
Am făcut asta, ai zâmbit în timp ce ai luat un cartof prăjit.
Da, știu, am spus. De asta îți zic.
S-a ridicat cât să meargă de-a bușilea până în dreptul caloriferului de la geam și s-a așezat în capul oaselor, cât să vadă peste pervaz cerul.
Nu vii? a întrebat și m-am dus la ea. M-am întins lângă și m-am uitat la nori.
Cum a fost? a zis apoi. Cum a fost să mă întâlnești?
Cerul e senin.

Stăteai cu coatele pe masă și ți-ai mutat privirea înapoi în poală. Desigur, m-am îndreptat fix înspre dozatorul de apă din fața mesei și mi-am pus un pahar rece.
"Greu?" am întrebat înainte să iau prima gură.
Nu mi-a răspuns la început.
"Da," a spus uitându-se la clădirea de peste stradă.

Să știi că m-ai intimidat la început.
Da?
Aveai părul negru, privirea încruntată și totuși undeva, supărată ca un copil.
În fața mesei era o canapea ponosită, pe care m-am așezat, și tu erai chiar în fața mea.

Știi, sincer, îmi lipsesc porțiuni mari din primele momente petrecute cu tine. Nici nu știu cum am început să mă înțeleg cu tine, știu doar ce era înainte și ce este acum.
Nu știu câte cuvinte ți-am spus despre cum te am arsă pe retină și cum mi-e dor de tine și cum gândul ăsta mă distruge, mai ales că îmi sare în cap când mi-e mai înstrăinată ziua, săptămâna, sau...
Mai ții minte apelul de Crăciun?
Da.

Mi-ai amintit de toate povestioarele, toate filmele, toate serile în care ne-am privit zâmbind, pe măsură ce ne pierdeam somnolent.
Da, ai zis doar cât să descifrez.
Mereu am vrut să înțeleg de ce m-ai întrebat dacă te iubesc.
Și normal că mereu spuneam și niciodată tu nu reacționai și nu răspundeai, nimic.
Hai mă nu râde, am spus, dar deja mă cuprinsese și pe mine puțin. Da, recunosc, mă înnebunește asta. Ești atât de frumoasă când ai zâmbetul obosit de după râs; Mă înnebunește, îți zic. Ești o furtună de când te-am cunoscut și nu încetinești deloc, ți-am zis de pe scaunul din bucătărie.
"Încerci să mă complimentezi în vreun fel, domnule?" m-a întrebat cu geanta pe umăr în timp ce a luat un croissant de pe farfurie. S-a rezemat de masă, deși știam că era în întârziere.
M-am ridicat și am îmbrățișat-o. "Nu trebuie să pleci?"
"Ba da," a zâmbit.
Am privit-o în ochii ca două lumini puternice în ceață.
"Ti penso," ai început să zici fără să îți dai seama, dar te-am oprit.
"Nu te duce azi," am spus sărutându-te pe gât.
"Da?"

Mi-ai spus pe verandă că nu ne-am gândit niciunul la nimic, doar la ce voiam și ce făceam. Că așa trebuie viața trăită.
Scaunele sunt confortabile, bine că nu vrea niciunul să se ridice de aici.

Mi-am luat paltonul și am fugit din camera noastră, a băieților, direct la fereastra ce dădea spre stradă. Am strigat-o. Am alergat până am ajuns-o din urmă. Parcă nu aș fi văzut-o de o veșnicie, parcă de abia atunci mă cuprindea realizarea că o cunoșteam. Când am ajuns aproape de ea, i-am zis pe nume și m-am proptit cu palmele în genunchi să îmi trag răsuflarea. Era beznă, iar din curțile oamenilor se distingeau doar visele.
"Ce faci?" am întrebat-o într-o suflare și s-a întors spre mine. Nu era surprinsă, îmi auzise pașii haotici, poate și când am strigat-o din casă, dar de ce nu se întorsese?
"Mă duc la stație," a răspuns cu mâna de geantă și cealaltă pe lângă corp. Degetele îi ajungeau până unde i se termina fusta aproape, de unde începeau picioarele lungi, acum texturate textil în negru.
"La ora asta?" am zis gâfâind încă. "E patru."
S-a apropiat de mine și mi-a pus o mână pe față, iar apoi pe cealaltă și mi-a zâmbit cu ochii, apoi încet, din milă parcă, cu colțul gurii.
Știam că încercările de a o convinge de orice niciodată nu dădeau roade, dar

"Stai," am zis fără să îmi propun.

"mise en abyme" de Daniel Vișan

       Prefață în atenția tuturormise

       en abyme, de daniel vișan celor interesați, nu își asumă nicio responsabilitate în eventualitatea în care sută la sută bumbac spălare o pagină 316 nu știam ce să zic, sau dacă trebuia să zic ceva.
       Când m-am trezit îmi auzeam bătăile inimii și mă întrista, dar
       Ea cânta lângă un foc, iar noi eram mai spre copaci și în spatele ei erau copaci și era un foc în depărtare și ea dansa.
       Și toți s-au uitat la mine și toți au spus cu un singur glas,452g/jmk
       "Uită-te la chipul ei," dar care, că erau o mie, "și apoi spune-mi că...
       Se învârtea ca un crâmpei de sticlă în lumină, eu așa țin minte, prismatic.
       Orbitor.;kmj67

       Luca era în spate, la mese, lua pahare cu bere, Ana era în fața mea, se uita la Lili, care îi venea până la genunchi. Lili o ținea de picior și se uita la mine. Țineam o bere în mână. Era rece. Lili se uita la mine.
       Nu. Se uita prin mine.
       Se uita în spatele meu.

       Era ca aerul. Ca cel mai blând aer, care urcă printre nori, și pe deasupra, pe lânga munți, în lumina apusului, care te mângâie pe față. Ca o amintire. Ea era nostalgia construită delicat din carne și oase. O noapte de vară cu ea era M-am întors mai mult cu capul decât cu corpul și am văzut-o. Stătea înaltă și dreaptă, mândră și cu chipul cusut cu un zâmbet scurt. Părea atât de obosită. Părea un zâmbet făcut din curtuoazie, ca de obicei. La fel de nimicitor ca orice făcea ea. Cum ești ca o insectă în ochii ei. Dar nu, de data aceea era ceva schimbat. Sau cum îți zâmbește cu încrețiturile ochilor și te umple de furnicături.
       "La mulți ani," mi-a zis. "Sper că ești bine și că așa vei fi în continuare." I-am zâmbit cu ochii, știu asta, dar mă uitam în ai ei și nu eram sigur dacă ea îmi zâmbește. Am zis:
       "Mulțumesc."
       Ce făcea acum? Pleca și ne-am fi văzut pentru ultima oară? Să fi zis mai mult? mă întrebam.
       Nu, a continuat și m-a îmbrățișat!
       Și atunci am-- O auzeam cu căldura unei dimineți de vară sub cearșaf printre firele de păr, o lumină până la urechea mea. Aveam gâtul cald. Auzeam fiecare sunet venit din pieptul ei, fiecare șuierat al aerului fierbinte, fiecare puls împins obrazului ud.
       Avea obrazul cald și cu mâinile mă ținea de gât, proptite pe umeri, ca și când s-ar fi ținut de mine să nu cadă. Cât mi-era dor de îmbrățișarea ei.

       Stai, stai, m-a prins de mână încet și a închis ochii, îl jucăm pe cel cu Nu, am protestat și râdeam deja de ce nu a întrebat și mă topeam hai zi a spus. O insulă. Niciodată nu ai zis ce am face. Păi mă oprești tu mereu nu, a elongat și se uita în altă parte ba da, am împins-o, dar cumva tot cu ea de gât am sfârșit și ai fi zis că doarme în brațele mele. Plângea, știu sigur. Veronica plângea și îi auzeam fiecare suspin.

       Mă iubești? cum să nu îți placă zâmbetul ei? Abyme.
       Când am întâlnit-o prima oară pe Veronica avea un fes pe cap, negru. Din el, parcă în două cascade revărsându-se de pe chip pe gât și apoi pe umeri, părul strălucitor. Un blond de nu-ți venea să crezi.
       Și atunci parcă era o statuie, o sculptură a marilor maeștri. O țin minte doar ca în poze și îmi pare rău. Nemișcată. Fixându-mă cu privirea ei moartă? care îți îngheța sufletul. Îmi plăcea atât de mult să țin ochii larg deschiși și să mă uit într-ai ei. Extaz! O senzație pentru că îți îngăduia atâtea informații cu o privire parcă aruncată la întâmplare.
       L-am auzit odată pe Luca zicând, "cu o oarecare aroganță. Cu o superioritate." Și înțeleg ce zicea, dar nu era așa. Nu îmi pot explica altfel decât că ea era o ființă dusă la extrem, ceva nemaivăzut de mine. De niciunul dintre noi, cu siguranță.
       Era o privire extenuată, fără expresie în afară de sublima fărâmă de empatie, undeva. Avea un chip de înger, cred efectiv că ea era un înger.

       Un înger mut. Cu aripile uriașe, care se uită la imaginea din apă. Noi eram apa, cred, pentru ea. Se vedea la infinit, înlănțuită de două oglinzi. Ei chiar cred că i-ar fi fost la fel și dacă era singură. Dar pe mine m-a văzut. În tine mă oglindesc la fel violent ca și afară, dar e un loc unde aș vrea să mă strecor și să nu mai ies niciodată. În ochii tăi, în mintea ta, în sufletul tău.
       Mă înțelegi, Ab-? Mă înțelegi? Știu că mă înțelegi. Vino, te rog, nu mă privi, nu așa, dă-mi mâna. E o povară pe care nu vreau să o mai port. În ochii tăi pot fi fericită. Dă-mi mâna, sprijină-mi bărbia cu un deget sau cu ambele mâini tot chipul și spune-mi că totul o să fie spune-mi, nu știu de ce plâng S-a uitat în lături și i-am șters obrazul cu degetul. Nu știu ce rost mai are. A reușit să râdă o secundă până să o dea din nou în plâns, știi? spune-mi ce o să facem. Și-a tras nasul încet și își ținea suspinele sub control. S-a șters la ochi. Zi-mi, a râs monosilabic dându-și părul de pe față, niciodată nu zici ce o să facem.

       Sau așa mi-a zis. Ajutor. Mi-a fost frică...

       Prima oară a avut un fes. Dar nu era fesul ei, se juca cu micuța Lili. Avea o fustă bej, până la glezne și o un sacou strâmt, negru, unde i se deslușeau umerii și mâinile de lebădă. Era atât de subțire, dar înaltă, o să uit cum arăți, zi ceva cât mine aproape. Picioare lungi și mătăsoase, brațe ca niște garoafe îi încadrau silueta.
       Și era machiată în jurul ochilor, negru pe alb în jurul unui iris albastru pur ca cerul. Probabil să mascheze cearcănele. O vedeam de multe ori cum stătea întinsă, mereu statuesc și grațios. Ai fi zis că doarme.
       Și-a dat fesul jos și l-a înapoiat cu un zâmbet și o mângâiere pe cap. A fi zis că e o amețită, dar avea o delicatețe și o conștientizare de sine și de împrejurări ca de vânătoare.
       "Spune-mi," mi-a zis printre gene după ce am rămas singuri, "cum te numești?" Zâmbea amabil.
Nu știu de ce, m-a prins pe nepregătite, dar i-am zis eventual și m-a întrebat, stând pe coate, "da?", mestecând un biscuite și dând din cap aprobator, căutând pesemne ceva de băut.
       A luat o înghițitură mică din ceaiul lui Luca și l-a pus înapoi
       "Eu sunt Veronica," a zis și a întins mâna.
       Mâinile ei erau uscate și reci mereu. Parcă erau de plastic. Dar moi.
       Obișnuiam să vorbim despre tot felul de lucruri. Dar fără nicio legătură cu orice.
       Odată am vorbit despre clasicul 'ce am face pe o insulă doar a noastră.'
Și trebuie să înțelegeți, discuțiile cu ea erau atât de seducătoare și te găseai adesea amețit de propriile cuvinte și te înecai în ale ei. Și cu atât mai mult cu cât o insulă și noi doi deja era un mix interstelar și
       "Unde," a început felina aproape silabic, "Unde. am. lo-cu-i?"
       Am râs. Nu știu de ce, am râs.
       Și ea a fost surprinsă. Și i-a plăcut că a fost surprinsă. Și nu mai părea atât de obosită pentru o secundă. Imaginea ei e neclară.

       Am râs amândoi.