Câteodată îmi
vine să alerg
de Daniel Vișan
Trebuie să mă leg
la ochi cu un cordon.
Nimic nu pare să
mai fie real de aici înainte.
E din ce în ce mai
greu, dar câteodată pare
că s-ar termina cu
bine.
Nimeni nu râde
acum, dar nu știu de ce,
mie mi se pare o
replică bună totul.
Niște ochi care se
închid încet într-un zâmbet.
Dar sunt sigur acum
că mă înșel.
Nu sunt de acord cu
nimic!
Mă primește aerul
rece cu brațele deschise.
Da, câteodată îmi
vine să alerg.
Dar în numele a ce?
Iubirii?
Nobilității?
Cunoașterii?
În numele tău? Pe
tine să te alerg?
Când te prind,
pielea ca a unei creaturi divine
îmi îngăduie să
o apăs încet cu mâna
înainte să fie
pierdută printre degete.
Fină, pulsul din
vene strigă, oh catifea.
Când te privesc
sunt amețit. Mă predau! și îți arăt mâinile.
Dar nu zic nimic.
Îmi place să știu că oricum
m-ai face să mă
simt bine. Știi cum e,
Cola, țigări, oh
catifea, ce-ți mai trebuie?
Să ne ținem de
mână.
Și pe rând să ne
legăm la ochi.
Dar niciodată să
nu ne dăm drumul.
Orice s-ar întâmpla.