Prânz al naibii de călduros

Prânz călduros

de Daniel Vișan

Tu ești

când deschid ochii dimineața

și văd o rază portocalie,

dar îmi place să cred că e roșiatică,

deși mai degrabă e blondă decât altceva.

Te uiți și soarele îți dansează pe față
în timp ce dai din cap pe o melodie înceată.

Și zâmbești ca un soare.

Unul care te sărută cald și de bună dimineața și de noapte bună.

E o cortină, pentru alții poate doar jaluzele.

După e răsăritul, cel pe care îl văd toți.
Întreb dacă să-i dau voie mai mult și
încrețiturile ochilor tăi îmi spun că ești de acord.

Întorc de jaluzele și se luminează și mai galben.

Peste albastrul rece și pal

când l-am privit de afară

era o coroană orbitoare

care ne-a sărutat fața și ne-a făcut să râdem.

Pentru că râzi frumos.

Toate diminețile sunt ca un prânz al naibii de călduros.

Un prânz când nici nu ți-e foame, dar la care stai totuși la masă.

Sub o umbrelă, sau mai la stradă;

te salută toată lumea, eu le răspund și tu râzi;

pentru că mult mai frumos e când te ții de mână.

Seara, când soarele dispare,

când ajungi să disperi,

luna e acolo și îți poate aminti.

Ea te poate culege de pe jos cu o privire,
dacă vrei.

Te bagă în casă și te învelește

și te informează,
îți promite,
că soarele o să te

contacteze în cinci sau șapte zile lucrătoare,
dar îți face cu ochiul,

iar a doua zi soarele te alintă ca întotdeauna.