"Scuze că te-am trezit,"
mi-a zis încet.
Stătea în dreptul ușii deschise și
îi vedeam silueta în lumina becului de veghe de la intrarea dinspre
curte. Ațipisem pe canapea și era întuneric în cameră, în afară
de portocaliul ce își făcea loc printre jaluzele și ușă.
"E în regulă," am răspuns
și m-am ridicat în capul oaselor.
A venit și s-a așezat lângă mine.
"Doare?" a întrebat.
Falca mi-era în flăcări și părea
că ar fi căzut cu siguranță, însă o simțeam umflată cât să
fie înțepenită în poziție. Am dat din cap cu o grimasă.
"Ar trebui să îl lași în
pace," mi-a zis.
"Eu?" am întrebat surprins.
"Tu. Ești mai presus de asta."
"Crezi? Bătaia pe care tocmai
mi-am luat-o nu o spune."
A tăcut și mi-a atins fața.
"Doare," am zis.
"De-ai vedea cum arată," a
surâs.
"Ți se pare amuzant?"
"Nu e?"
M-am uitat în ochii ei.
"Ba da. Puțin, poate. Dar doare
ca naiba."
"Păi dacă ești prostuț."
"Tot ce se poate. M-a prins pe
nepregătite."
"Credeam că tu ai început."
"Da," am oftat și ea a râs.
M-am ridicat.
"Nu mai avem decât nefiltrată?"
am întrebat când am deschis frigiderul.
"Da. Le-a pus tata deoparte
'pentru fetele lui'," l-a citat amuzată pe Dl Popa. "Dar
pot să iei una, nu o să spun nimănui."
"Nu," m-am resemnat
închizând ușa frigiderului. "Nu vreau bătaie și de la
taică-tău."
A venit lângă mine și a deschis
congelatorul deasupra unde a găsit o tavă cu gheață.
"E bine," am spus când mi-a
atins obrazul cu mâna plină de cuburi.
"Regreți că ai venit?" a
întrebat.
"Nu."
O picătură mi se scurgea pe gât.
"Regret că a venit el."
"Nu fi meschin."
A continuat să conducă răceala pe
obrazul meu inflamat.
"De ce l-ai invitat?"
"Pentru că mi-e prieten."
"N-aș crede," am spus
întorcând capul cu tot cu mâna ei plină de gheață.
"De ce nu?"
"Vrei să îi atragi atenția,"
am spus.
"N-ai zice că aș fi reușit
atunci?"
"Nu cum ai crede."
S-a uitat în ochii mei suspicioasă.
"De ce v-ați bătut?"
Am încercat să rup contactul vizual.
"Toma," a insistat
căutându-mi ochii cu ai ei. "De ce v-ați bătut?"
"Pentru că mă calcă pe nervi,"
am ridicat tonul.
Fața îmi amorțea și durerea se
confunda cu peisajul.
"Nu ți-a înghețat mâna?"
am întrebat.
"Ba da," a spus de parcă
nici nu s-ar fi gândit la asta până atunci.
I-am luat mâna în a mea și am
ținut-o strâns.
"Hai afară," am zis.
"Bine," a răspuns surprinsă
că eram dispus să mă arăt în lume deformat.
Asta era doar în capul meu. Nu cred
că i-ar fi fost jenă de mine nicicând. De nimeni. Era genul acela
de persoană. Eram cei mai buni prieteni.
Am găsit foișorul și ne-am așezat
în balansoarul dintre canapelele de fier, după măsuța de cafea.
Era și mai întuneric decât în casă. Frunzele de vie cățărate
peste tot pe grilaje și pe acoperișul ca de cort făceau o treabă
mai bună decât jaluzelele. Încă o țineam de mână.
"Ce este?" a întrebat.
"Nimic," am zis. "De
ce?"
"Mă strângi de mână."
"Pardon," am spus și am
descătușat-o.
Am căutat pe măsuța de cafea, după
ce m-am lovit cu genunchiul de ea înainte, și am găsit pipăind
pachetul de țigări pe care îl lăsasem acolo. Chibritul s-a aprins
și o străfulgerare mi-a întipărit prin coada ochiului imaginea
Elenei în minte.
"Nu ți-am zis ca să îmi dai
drumul," a spus.
"Nu?"
I-am văzut mâna în lumina difuză a
capătului țigării pe care a revendicat-o dintr-a mea.
"Unde s-a dus?"
"Paul?" a întrebat.
"Da."
"Cred că s-a dus pe uliță
să-și limpezească mințile."
"Ar trebui să fie scurtă
plimbarea atunci."
"Ce ai?" m-a întreabat
deodată.
"Ce?" am zis. "Nimic."
Mi-a dat țigara înapoi și i-am
atins mâna din nou.
"De ce v-ați certat?" a
întrebat iară.
"Pentru că nu îl duce mintea."
"Pe tine te duce, nu?"
"Eu știu când să tac," am
afirmat la care ea a râs ușor batjocoritor.
"Știu,"
am insitat.
"Dar
care a fost motivul? Am venit să ne relaxăm aici."
"O
luptă între bărbați poate fi foarte purgativă,"
am zis umflându-mi pieptul dar era prea întuneric să fiu văzut și
probabil am sunat caraghios.
"Haide,
zi-mi."
"Nu
e nimic de zis."
"Dar
cumva e motiv de cărat pumni în fața ta?"
"Să
știi, am dat și eu doi pumni destul de frumușei în dânsul,"
am argumentat cu arătătorul în sus.
"Toma!"
"Da?"
"Zi-mi."
"Nu
am ce."
"Zi-mi
motivul."
"Nu."
A
încercat să îmi ducă țigara la gură în întuneric dar m-a
lovit ușor pe obraz.
"Au."
"Pardon,"
a râs.
M-a
pupat ușor pe obraz și mi-a șoptit.
"Haide
zi-mi."
"Nu."
"Toma!"
"Ce
este, femeie?" am zis mai tare decât aș fi vrut.
"Nu-mi
vorbi pe tonul ăla," a zis și
m-a apăsat tare pe obraz.
"Ești
în cârdășie cu Paul, știam eu,"
am gemut.
S-a
oprit, s-a dat pe spate și
s-a rezemat, mișcând ușor banca balansoarului.
Simțeam
că urma un moment de heart to heart.
"Ce
este?" am întrebat-o respirând ușor.
"S-a
întâmplat ceva," a spus și i-am întrezărit chipul cu bărbia
în piept. "Cu noi."
"Cum
adică?" și am stins
țigara în cimentul de sub balansoar.
"Nu
s-a întâmplat nimic."
"Ba
da," a zis. "Și nu este prima oară când nu îmi spui
ceva."
"Prostii."
"Ba
nu. Și nici la bal nu ai
vrut să îmi spui cu cine te duceai."
"Și?
Oricum nu m-am dus," am zis.
"M-ai
lăsat să mă duc singură."
"Te-ai
dus cu Paul, mai taci. Pun pariu că a fost fenomenal,"
i-am despărțit în silabe.
"A
fost okay," a zis și m-a împins ușor în joacă.
"Ați
evitat și o catastrofă," am zis. "Deși nu știu cât e
de adevărat, că ați rămas prieteni."
"Doamne,
dar ești pornit pe el azi."
"Ba
nu. Sunt la fel de pornit ca în oricare altă zi," am spus
regretând formularea.
"Zi-mi
atunci ce ai avut azi."
"Nu
are rost, Elena."
"Zi-mi"
și s-a ridicat.
"Stai
jos."
"Nu.
Vreau să vorbim," a cerut.
"Cum făceam odată."
"Dar
vorbim. Stai jos și vorbim."
"Spune-mi."
M-am
uitat la ea dar nu îi vedeam decât conturul suplu al corpului
alertat de criza de prietenie pe care o aveam.
"Okay,"
am zis. "Frate..."
"Păi?"
"A
zis niște chestii urâte."
"Te
ascult," a zis cu mâinile în sân, sunt sigur.
"De
tine."
"Nu
inventa," a protestat.
"Dar
nu inventez. Vrei să îți zic sau nu?"
"Continuă."
"Și
l-am trosnit."
Aștepta
restul pesemne.
"Atât."
"Cum
atât?" a reclamat. "Ce a zis?"
"Nu
contează."
"Ba
da, vreau să aud."
"Ba
nu."
"Zi-mi."
Mi-am
tras sufletul și am zis:
"Nu,
pentru că niciun cuvânt nu te poate descrie pe tine."
"Poftim?"
"Stai.
Suna mai bine în capul meu."
"Ești
fumat?"
"Nu,
nu sunt fumat!" m-am răstit.
A
venit și s-a așezat la loc și m-a îmbrățișat și mi-a strâns
capul la piept.
"Au,"
dar nu mi-a dat drumul.
Am
stat așa și bătăile inimii îi erau ritmate și repezi,
deloc diferite de ale mele.
"Orice
ar fi zis," am început. "Chiar de ar fi fost cel mai bun
lucru posibil pus vreodată în cuvinte, nu ar fi fost îndeajuns."
"Ești
lovit la cap," a spus încet. "Taci."
"A
deschis gura," am zis.
"Știu."
"Și
ce i-a ieșit pe gură," am spus și vocea parcă mi-era de
copil.
"Toma,
știu."
Mi-a
dat părul de pe frunte și m-a mângâiat. Mi-am odihnit capul în
poala ei.
"Voiai
să mă inviți la bal?" a întrebat, iar după un timp am
simțit în tot corpul căldura zâmbetului ei, chiar dacă nu îl
vedeam.
Am
închis ochii pentru că îmi
intrase ceva în ei și oricum nu vedeam nimic.
"Doare?"
a întrebat.
"Da."
Dar
era o durere bună.