Vreau să scriu. Să aud simfonia
cuvintelor și intrigilor cum se atacă în suișuri și curbilinii
de-a lungul corzilor, cum crestează spiralele, cum se înfruntă cu
șanțurile melodioase ale confuziei atât de frumos orchestrată,
încât să dau mâinile în sus de bucurie și să cad pe spate de
pe scaun, însă să mă proptesc chiar înainte de a pierde rândul
gândurilor, apoi să continui cu a doua, a treia și a patra
mișcare. Uvertura să fie lumina ochilor minții, iar sunetul
tastelor metronomul inimii; cum se intensifică, apoi cum scade în
frecvență până în momentul în care sunt pierdut în golul
albului, asaltat din toate părțile de crize de gelozie, de
îmbrățișări cu picioarele în aer, de cuvinte și de gesturi, să
îmi pierd suflarea pentru câteva secunde. Să mă răsucesc în
scaunul cu patru roți, mult prea mare pentru mine, să îmi aprind
mândru, nu, mulțumit, o țigaretă și să încerc să mă
uit în depărtare, dar să fiu întrerupt de iar încă o idee pe
care să o alătur și care să fie completată. Să o țin astfel zi
și noapte, soarele să răsară, dar și luna să mă încânte, să
nu mai știu ce este ce, să culeg câte un ziar și să mă uit la
dată, să răsară câte-un gând, să tresară toată audiența și
să fie urlete și aplauze și fluierături.
Dar să nu mă uit apoi la foaie și
să văd că este albă, complet imaculată. A ajuns să mă
frustreze amarnic. Este pur și simplu un contrast prea mare între
ce este în cap și ce îmi pot degetele. Între, dacă vrei, ce este
în suflet și ce-mi dovedește intelectul; este mai exact așa.
Toată viața ți se spune că poți
fi ce vrei, că până la stele nu este niciun obstacol. Alege și ți
se va întâmpla. Un căcat. Te orbește treptat, fără să îți
dai seama, că doar ești mic, și când vine vremea să îți
întâmpini visul cu brațele deschise, ești plesnit cu rigla peste
față și, dacă stai nedumerit cu mâinile înflorite, revoltat, ți
se pune o broșură sau nițică propagandă în palmă și esti
trimis spre banda rulantă. Faci parte din mecanismul societății în
care trăiești și ți se spune că fiecare roată zimțată, oricât
de mică, este vitală funcționării acestuia, pe când sistemul
este atât de inert că te întrebi dacă a fost pornit vreodată, că
de praf e clar că nu a fost șters. Vorbesc eu, nu știu, mă rod
frustrările și repet ce aud. Sincer, nu îmi pasă de ce mi s-a
servit. Pot oricând să nu înghit și sa scuip mai târziu într-un
colț. Dar sunt impotent literar și asta mă golește.
Mă întreb, de ce este o vreme când
trebuie să decizi care îți este visul? Nu poți pur și simplu să
faci? Și părinții să tacă dracului din gură. Să fie liniște.
Să te lase și să te privească. Și poate, poate ai să-i uimești.
Mereu m-au fascinat culmile pe care poate urca un om, fie el copil,
bătrân, indecis. Trebuie doar să nu stai să te gândești prea
mult, presupun. Cred că oamenii, din adâncul sufletului până la
suprafață, știu ce vor și ce este bine și ce rău. Nu poți
învăța o persoană mai mult decât să vorbească și poate niște
matematică. Restul deslușește singur.
Cred că există un răspuns pentru
orice. Nu accept scenariul în care suntem sabotați și predestinați
eșecului, ar fi patetic și total lipsit de rost. Și poate Dumnezeu
nu o să-și mai certe odraslele pentru greșelile care nu pot fi
evitate. Nu vorbesc de iertare, deși este un lucru atât de frumos.
Zic de absența supărării. Desigur, trebuie să te comporți
într-un fel în care dacă toată lumea s-ar comporta, ar fi totul
bine. Și ce bine ar fi! Cred că există un răspuns pentru orice,
da.