Este cald... (în lumea de apoi)
de Daniel Vișan
Închide ochii și ascultă-mi vocea.
Ești pe o plajă înfierbântată, într-o zi tare însorită.
Nisipul îți coace tălpile, sunt pișcături ce-ți gâdilă picioarele,
însă este totu-n limite, cât să ardă, dar să nu dansezi.
În stânga este marea, în față te uiți de-a lungul coastei,
până la orizont unde se îmbină, bleumarin, albastru, bronz și verde.
Soarele e în spate, iar prin păr și printre mâini se plimbă briza rece,
briză care te înconjoară și te șterge de sudoare.
Eu aș vrea să cad pe spate, din picioare cu încredere,
să fiu prins de o contuzie și să delirez în adâncurile apelor.
Să mă scufund și să fiu târât în cârlige pe sub prisma safirie
și să fiu trezit plutind, să lărgesc deodată ochii și să-mi ardă soarele retina.
E sărată și e rece, dar mă rumenește ora doisprezece,
ce-aș mai leșina cu o insolație, să-mi înec plămâni de izolație.
Este bine și când părăsești apele pentru umbra pomișorilor.
Îmi imaginez că sunt la țară.
E mereu sub forma unui drum.
La început ies pe poarta de la bunici și m-așez pe băncuța de sub măr.
Stau că nu mă grăbesc, am ochii întredeschiși,
e contrast între firimiturile de întuneric vegetal și razele celeste.
Merg spre stânga undeva și acum stau întins pe maidan.
E un copac. Mai mult un concept decât o amintire.
Furnici, iarbă rece, haine albe, pete verzi, cui îi pasă?
Este confortabil.
Este cald.
Parcă-i greu să deschizi ochii iar în haos,
se despart câteodată pleoapele cu o lacrimă mai mult sau mai puțin metaforică.