Vreau să mor pe genunchii muzicii de cameră
de Daniel Vișan
Probabil am sărit câteva rânduri. Sau nu-mi aduc aminte. Pe măsură ce înaintez pe cărarea gândurilor și aprofundez mă găsesc într-un luminiș în întuneric. Toate drumurile aduc aici dacă le urmez îndeajuns. Stau o vreme nemișcat, oprit, împăcat. Și dacă aștept și nu mă panichez, încet, calm, melodios, în tandem, voios vaporii de inexistent se lasă duși de adiere în stânga și în dreapta și îmi dezvăluie o cale. O alee placată cu lemn și ținută laolaltă de balustrade. Apa de o parte și de alta este liniștită, însă tresare la fiecare pas pe care mă încumet să îl fac. Este exuberant. Pașii cresc în frecvență și ajung dansând în mijlocul podului, și mă răsucesc, mă învârt, mă las dus de val, mă proptesc de margine fără nicio grijă, fără nicio străfulgerare că s-ar putea destrăma. E atât de liniștită, atât de înțelegătoare este vremea, te îndeamnă să lași capul pe spate și să închizi ochii, însă e la fel oricum ai face. Ochii nu îmi văd o pată, însă cel al minții e înecat în culori și contraste. Ce e la stânga? O insulă poate. Sau un continent. Nu pot afla decât dacă ajung. Încă proptit mai trag un fum din țigareta pe care nici nu știu când am aprins-o. Nu mă grăbesc. De obicei mi-e frică să nu pierd locul pe hartă, dar cumva mereu ajung aici. Stau rezemat într-un braț și sunt încântat. Sunt atât de captivat că nici nu observ cum crește în intensitate melodia. Mă îndrept și merg hipnotizat, sau poate nepăsător, târându-mi vârfurile degetelor pe lemnul lăcuit de vreme.
E greșit că nu stau să analizez? E greșit că îmi place să spectez la măreția minții umane și să nu îmi fac iluzii că aș putea-o aprecia vreodată în toată splendoarea ei? E greșit că nu rămân cu nimic după ce ajung la suprafață și iau prima gură de aer?
Trebuie să-mi drenez plămânii de vals, să respir aerul realității.
Dar de ce trebuie să se termine? Nu aș putea să mai dau o tură, poate două? Ai putea să vii cu mine. Probabil nu ești în ton cu muzica graficelor mele, dar dacă mă asculți și îmi dai o șansă îți pot picta cu ce cuvinte-mi vin pe loc ceva de gradul unui desen copilăresc pe lângă o pictură clasică. Nu e la fel de impresionant, desigur, însă e tot pe atât de sincer și emoționant, îți jur! De unde știu că albastrul cerului senin e același din ochii tăi? Frumusețea stă în diferențe și Dumnezeu știe cât de diferiți suntem unul de celălalt. Lasă-mă să-ți vorbesc despre albastru și tu să te gândești la verde. Le îmbinăm, venim dintr-un capăt unul și din altul celălalt și facem un orizont. Se amestecă, devine spirala unui vârtej, prin care aș vrea să mă scufund la nesfârșit, ca printre nori. Viața e scurtă, trebuie să riști, trebuie să sari cu zâmbetul pe buze și râzând și înțelege-mă că niciodată nu este prea devreme, avem doar până atingem solul să ne găsim unul pe altul și pe noi înșine. Ce înseamnă să fii fericit? [...]
Îmi trebuie altă cale. Îmi trebuie o oglindire să mă văd și să mă citesc. Cred că fericirea stă în autocunoaștere, dar nu cred că o poți face singur. De ce suntem făcuți în două părți, amândoi dintr-un tot, și amândoi unici, dar complementari? De ce trebuie să fim separați, să ne zbatem, să ne găsim la un moment dat? Ajungi să trăiești o viață întreagă, o parte lângă jumătate. Ajungi la bătrânețe, pe patul de moarte, dorindu-ți să mai fi avut și prima parte lângă sufletul pereche.
Lumea zice suflet pereche. Însă este pereche? Nu este totuși numai o bucată dintr-un mozaic? Nu este fiecare suflet parte dintr-o divinitate? Nu îti poți găsi iubirea după moarte? Iubirea o fi peste tot, trebuie doar să ai curajul să te uiți unde coada ochiului e terifiată să stea. Suntem atât de limitați în simțuri dar dispunem de un infinit de sentimente.
Cât îmi doresc să țip, să râd, să sar, să mă arunc. Să mă trag de păr, să lovesc cu un scaun un perete. Să întind mâinile spre ceruri și să cad pe spate și să aterizez în picioare pe tavan. Să pășesc pe boltă, să alerg pe soare ca pe un buștean în apă. Să îmi țin respirația în cosmos, și să mă zbat după o gură de aer, însă tot ce primesc să fie praf stelar și gaze în curs de aprindere. Poate nu sunt decât un chibrit. Poate toată viața mea, iubirea, tot, esența, poate nu-i decât un chibrit. De unde știu când e să fie aprins? De fapt ce contează? Dacă reușesc să îl aprind, contează că este pentru motivele greșite? Sau poate nici nu există motive greșite. Poate, căcat, poate am o întreagă cutie de chibrituri. Aș vrea să fiu mereu în flăcări.
E ca într-o dimineață înnorată, pe la șase jumătate, când, nici nu știu, răsare soarele? Lumină este, nu știu dacă e de la nori, sau pentru că soarele nu a trecut de orizont, dar nu e prea multă. E albastru și gri și se aude câte o picătură. Stau în spatele jaluzelelor, și mă uit printre fâșiile orizontale la cer, la clădiri, stau pe pervaz. E bine și sa fii liniștit.
În liniștea completă se aude și mai clar melodia. Adevărul e mai zgomotos în liniște absolută. Ochi în ochi se uită, iar pleoapele de sub îngână zâmbetul de pe buze.
Hai să dansăm, nu mai este mult și se termină.