Proaspăt vopsit...
de Daniel Vișan
Mi se pare câteodată că mă uit din depărtare și te văd pe malul celălalt. Este un oraș, poate un orășel, cu poduri și străzi amestecate și turnate peste cuiburi de scâncete și râsete, la apus. Nu a fost niciodată frig, așa că nu îmi îngreunează nicio haină groasă mișcările. Îți fac cu mâna și apoi semn să mergem de-a lungul drumurilor pe care le găsim fiecare. Îmi răspunzi entuziasmată și presupun că zâmbești, nu-mi prea pot da seama, cum am zis, ești de partea cealaltă a apei. Îmi place să mă uit în jos când merg și uneori uit că ar putea arăta ciudat. Nu știu de ce, nu este tristețe, nici rușine. Simt doar că atunci când sunt singur e nevoie să țin în vizor drumul că ar putea oricând să îmi dispară de sub picioare. Ar fi ceva. Chiar ar fi ceva și aș vrea să mi se întâmple. Însă cum ar fi? Aș cădea? Poate aș zbura și aș atinge norii, care la rândul lor ar dispărea și ei. Aș atinge tot și aș desființa peisajul, apoi aș fi iar în căutare de castele de nisip pe care să le înghit precum apa mării. Îmi place să îmi afund tălpile în nisipul ud și rece, să îmi intre printre degete și să mă cimenteze în timp când sunt asaltat de valuri. Simt nevoia să înot, dar nu că mi-ar fi frică de înec. Linia orizontului mă atrage, îmi cântă dulce și mă cheamă. Își încolăcește arătătorul delicat sub forma unui suflet transparent dar cât se poate de mângâietor și de tangibil. Pe cât de atrăgătoare este contopirea lumilor pe atât de puternic și impulsul de a închide ochii. Cine sunt eu să mă opun impulsului până la urmă? Albul ochilor îmi fugărește pupilele în cap și cortina pleoapelor se trage. Când ești descătușat de limitările ochilor și îți lași mintea să despice și să reconstruiască ce ți s-a imprimat pe retină... este bine. Mai ales când aluneci pe covorul ondulat al creației. Te răsucești și te întinzi iar mâinile-ți sunt la nouă și la două. Duci capul mai pe spate și te întinzi în continuare până când, cu zâmbetul pe chip și cu timpanele vibrânde, deschizi iar ochii și nu mai ești unde erai. Nu mereu un lucru rău. Inima ți-este unde este casa, iar inima îți stă în piept. Sau poate era invers. Poate nu contează unde este, pentru că la fel cum pot distruge pot avea și un rol în ce este creat. Dacă lucrezi cu mâinile, poți închide ochii, pentru că inima ta vede tot. Când simți că trebuie să lași lutul să se solidifice deschizi iar ochii și te uiți. Și totul este necunoscut. Sau cine știe, poate eu sunt diferit. Sunt atâtea de descoperit, atâtea lucruri noi, ori poate lucruri vechi de care eu nu am auzit și trebuie să le învăț din nou. Este o lampă într-o cameră cu balcon cu ușile de sticlă larg deschise, este un felinar ce ține cusut un trotuar de un drum frumos pavat, este un soare ce veghează încântat de deasupra și... uite că nu este niciun nor în preajmă. Și apoi ești tu. Ești frumoasă și ești veselă și ești tristă și melancolică și totdeauna vorbăreață. Sau poate eu sunt. Dar tu nu zici nimic, sau poate eu nu ascult. Ești supărată și te întorci și dai să pleci, dar te opresc. Nu înțeleg așa că mă uit neajutorat în ochii tăi și pierd noțiunea timpului cum fac mereu. Am uitat de tot de lucruri și apoi îmi vine în minte. Stai așa, te cunosc? Da... îți fac cu mâna de peste apă, iar tu parcă dansând animată de arămiul de înserat îmi întorci salutul. Îți fac semn să mergi înainte pe drum că într-acolo este podul. Dacă nu e, construiesc eu unul, numai hai odată.