Plictiseală (Tic-Tac)
de Daniel Vișan
E tăcut acum, liniștea mi-e cu palmele la beregată,
E apăsător, sugrumant. O afurisită... dulce fată.
Este fără evoluție, nu doar un supliciu de moment,
Cad pe spate, în fotoliu, înăbușit de faliment.
Pe covorul jigărit zace o folie cu bule.
Încolăcită șî zbărcită, cu o mie de pustule.
Cu puroi ce-i invizibil, la o pocnitură el adie,
Așteptând să îmi împartă îngrozitoarea maladie... poc!
Farfurioara pe perete, cu tacâmuri peste doișpe pete,
La chiuvetă, servitor neisprăvit, un cadran nenorocit!
Mă privește, mă analizează, doar de-al dracului întoarce
cuțitele în rană, câte o secundă se încumetă și stoarce... tic!
Un fotoliu incomod, decupat stăngaci din peisaj,
Mă afund încet în isteria cumplitului colaj.
Un moment mai stau pe gânduri, în morbidul aer de pe lac
O picătură să mai cadă și cedez nervos și-- ...TAC!
Este strigător la cer, ce, eu-s idiot și nesătul,
De prost să fiu luat iară, să mai fiu chiar și fudul?
Unde este?! Nu mai suport încă o clipă
Să zac printre secunde după inconștienta... dulce tipă.
Mă înfurii și degaj radiații de neliniște
În contrast cu discul ce insistă cu trei piste.
O să fac și o să dreg... în bun-simț e o crăpătură!
Dar e frig și e târziu; mi-ar mai trebui... o pătură.