"mise en abyme" de Daniel Vișan

       Prefață în atenția tuturormise

       en abyme, de daniel vișan celor interesați, nu își asumă nicio responsabilitate în eventualitatea în care sută la sută bumbac spălare o pagină 316 nu știam ce să zic, sau dacă trebuia să zic ceva.

       Când m-am trezit îmi auzeam bătăile inimii și mă întrista, dar

       Ea cânta lângă un foc, iar noi eram mai spre copaci și în spatele ei erau copaci și era un foc în depărtare și ea dansa.

       Și toți s-au uitat la mine și toți au spus cu un singur glas,452g/jmk

       "Uită-te la chipul ei," dar care, că erau o mie, "și apoi spune-mi că...

       Se învârtea ca un crâmpei de sticlă în lumină, eu așa țin minte, prismatic.

       Orbitor.;kmj67

       Luca era în spate, la mese, lua pahare cu bere, Ana era în fața mea, se uita la Lili, care îi venea până la genunchi. Lili o ținea de picior și se uita la mine. Țineam o bere în mână. Era rece. Lili se uita la mine.

       Nu. Se uita prin mine.

       Se uita în spatele meu.

       Era ca aerul. Ca cel mai blând aer, care urcă printre nori, și pe deasupra, pe lânga munți, în lumina apusului, care te mângâie pe față. Ca o amintire. Ea era nostalgia construită delicat din carne și oase. O noapte de vară cu ea era M-am întors mai mult cu capul decât cu corpul și am văzut-o. Stătea înaltă și dreaptă, mândră și cu chipul cusut cu un zâmbet scurt. Părea atât de obosită. Părea un zâmbet făcut din curtuoazie, ca de obicei. La fel de nimicitor ca orice făcea ea. Cum ești ca o insectă în ochii ei. Dar nu, de data aceea era ceva schimbat. Sau cum îți zâmbește cu încrețiturile ochilor și te umple de furnicături.

       "La mulți ani," mi-a zis. "Sper că ești bine și că așa vei fi în continuare." I-am zâmbit cu ochii, știu asta, dar mă uitam în ai ei și nu eram sigur dacă ea îmi zâmbește. Am zis:

       "Mulțumesc."

       Ce făcea acum? Pleca și ne-am fi văzut pentru ultima oară? Să fi zis mai mult? mă întrebam.

       Nu, a continuat și m-a îmbrățișat!

       Și atunci am-- O auzeam cu căldura unei dimineți de vară sub cearșaf printre firele de păr, o lumină până la urechea mea. Aveam gâtul cald. Auzeam fiecare sunet venit din pieptul ei, fiecare șuierat al aerului fierbinte, fiecare puls împins obrazului ud.

       Avea obrazul cald și cu mâinile mă ținea de gât, proptite pe umeri, ca și când s-ar fi ținut de mine să nu cadă. Cât mi-era dor de îmbrățișarea ei.

       Stai, stai, m-a prins de mână încet și a închis ochii, îl jucăm pe cel cu Nu, am protestat și râdeam deja de ce nu a întrebat și mă topeam hai zi a spus. O insulă. Niciodată nu ai zis ce am face. Păi mă oprești tu mereu nu, a elongat și se uita în altă parte ba da, am împins-o, dar cumva tot cu ea de gât am sfârșit și ai fi zis că doarme în brațele mele. Plângea, știu sigur. Veronica plângea și îi auzeam fiecare suspin.

       Mă iubești? cum să nu îți placă zâmbetul ei? Abyme.

       Când am întâlnit-o prima oară pe Veronica avea un fes pe cap, negru. Din el, parcă în două cascade revărsându-se de pe chip pe gât și apoi pe umeri, părul strălucitor. Un blond de nu-ți venea să crezi.

       Și atunci parcă era o statuie, o sculptură a marilor maeștri. O țin minte doar ca în poze și îmi pare rău. Nemișcată. Fixându-mă cu privirea ei moartă? care îți îngheța sufletul. Îmi plăcea atât de mult să țin ochii larg deschiși și să mă uit într-ai ei. Extaz! O senzație pentru că îți îngăduia atâtea informații cu o privire parcă aruncată la întâmplare.

       L-am auzit odată pe Luca zicând, "cu o oarecare aroganță. Cu o superioritate." Și înțeleg ce zicea, dar nu era așa. Nu îmi pot explica altfel decât că ea era o ființă dusă la extrem, ceva nemaivăzut de mine. De niciunul dintre noi, cu siguranță.

       Era o privire extenuată, fără expresie în afară de sublima fărâmă de empatie, undeva. Avea un chip de înger, cred efectiv că ea era un înger.

       Un înger mut. Cu aripile uriașe, care se uită la imaginea din apă. Noi eram apa, cred, pentru ea. Se vedea la infinit, înlănțuită de două oglinzi. Ei chiar cred că i-ar fi fost la fel și dacă era singură. Dar pe mine m-a văzut. În tine mă oglindesc la fel violent ca și afară, dar e un loc unde aș vrea să mă strecor și să nu mai ies niciodată. În ochii tăi, în mintea ta, în sufletul tău.

       Mă înțelegi, Ab-? Mă înțelegi? Știu că mă înțelegi. Vino, te rog, nu mă privi, nu așa, dă-mi mâna. E o povară pe care nu vreau să o mai port. În ochii tăi pot fi fericită. Dă-mi mâna, sprijină-mi bărbia cu un deget sau cu ambele mâini tot chipul și spune-mi că totul o să fie spune-mi, nu știu de ce plâng S-a uitat în lături și i-am șters obrazul cu degetul. Nu știu ce rost mai are. A reușit să râdă o secundă până să o dea din nou în plâns, știi? spune-mi ce o să facem. Și-a tras nasul încet și își ținea suspinele sub control. S-a șters la ochi. Zi-mi, a râs monosilabic dându-și părul de pe față, niciodată nu zici ce o să facem.

       Sau așa mi-a zis. Ajutor. Mi-a fost frică...

       Prima oară a avut un fes. Dar nu era fesul ei, se juca cu micuța Lili. Avea o fustă bej, până la glezne și o un sacou strâmt, negru, unde i se deslușeau umerii și mâinile de lebădă. Era atât de subțire, dar înaltă, o să uit cum arăți, zi ceva cât mine aproape. Picioare lungi și mătăsoase, brațe ca niște garoafe îi încadrau silueta.

       Și era machiată în jurul ochilor, negru pe alb în jurul unui iris albastru pur ca cerul. Probabil să mascheze cearcănele. O vedeam de multe ori cum stătea întinsă, mereu statuesc și grațios. Ai fi zis că doarme.

       Și-a dat fesul jos și l-a înapoiat cu un zâmbet și o mângâiere pe cap. A fi zis că e o amețită, dar avea o delicatețe și o conștientizare de sine și de împrejurări ca de vânătoare.

       "Spune-mi," mi-a zis printre gene după ce am rămas singuri, "cum te numești?" Zâmbea amabil.

Nu știu de ce, m-a prins pe nepregătite, dar i-am zis eventual și m-a întrebat, stând pe coate, "da?", mestecând un biscuite și dând din cap aprobator, căutând pesemne ceva de băut.

       A luat o înghițitură mică din ceaiul lui Luca și l-a pus înapoi

       "Eu sunt Veronica," a zis și a întins mâna.

       Mâinile ei erau uscate și reci mereu. Parcă erau de plastic. Dar moi.

       Obișnuiam să vorbim despre tot felul de lucruri. Dar fără nicio legătură cu orice.

       Odată am vorbit despre clasicul 'ce am face pe o insulă doar a noastră.'

Și trebuie să înțelegeți, discuțiile cu ea erau atât de seducătoare și te găseai adesea amețit de propriile cuvinte și te înecai în ale ei. Și cu atât mai mult cu cât o insulă și noi doi deja era un mix interstelar și

       "Unde," a început felina aproape silabic, "Unde. am. lo-cu-i?"

       Am râs. Nu știu de ce, am râs.

       Și ea a fost surprinsă. Și i-a plăcut că a fost surprinsă. Și nu mai părea atât de obosită pentru o secundă. Imaginea ei e neclară.

       Am râs amândoi.