Fără nume II
de Daniel Vișan
Simt că pot încă să țin în mine.
Prundișul din spatele blocului
este ca un luminiș dintr-o pădure
și eu nu pot decât sta locului...
Cine se uită oare ce vede?
Culoarea cerului, din ochii mei,
este aceeași pentru tine?
Oricum toate se pierd când bei...
Când bei devii un doișpe fix,
cu capul înclinat pe umărul unui mix,
melodie după melodie, răi,
ochii tăi. Dar și eu sunt la fel.
Mă schimb când sunt influențat,
prezența ta mă chinuie să spun
lucruri ce se caută spuse;
uneori le regret, dar se întâmplă
să mă mai și bucur.
Pașii care m-au adus aici au luat loc,
unul într-un colț, celălalt opus lui.
Ca atunci când după o ceartă și șoc,
Niciunul nu zice, dar nici nu se duce dracului.
Când am vorbit despre amintiri,
mi-ai furișat un rânjet pe față,
m-ai întrebat și ți-am răspuns,
deși compoziția îmi atârna de o ață.
Nu știu cine ești, nici cu picioarele înecate în prundiș,
nici în ce-mi aduc aminte, unde sincer ar trebui să stai,
dar nu o faci, pentru că așa ți-e firea și ții morțiș
să mă vezi cum mă zbat pentru tine, și aș vrea să dai
câte un semn...
Dacă lovesc pietrele nu fac decât să alunec în cur și mă scutur când mă ridic, mă întreb dacă cineva a văzut, dar decid că oricum nuanțele mele nu sunt aceleași ca ale lor, așa că găsesc consolare în asta.
Când o să încetez să-mi plâng de milă,
îți voi oferi un zâmbet solemn dezrădăcinat
din ceva care cedează undeva într-un colț,
dezlipit dintr-o uitare.
O să fumez prima țigară pe care o să o apreciez pentru ce este, independentă de orice altă activitate. Poate o să mă uit pe geam.
Dar dacă mă uit la un pom, o să o fac ca un amnezic.