Prefață
în atenția tuturormise
en abyme,
de daniel vișan
celor interesați, nu
își asumă nicio
responsabilitate în eventualitatea în care sută la sută bumbac
spălare o pagină 316 nu
știam ce să zic, sau
dacă trebuia să zic ceva.
Când
m-am trezit îmi auzeam bătăile inimii și mă întrista, dar
Ea
cânta lângă un foc, iar noi eram mai spre copaci și în spatele
ei erau copaci și era un foc în depărtare și ea dansa.
Și
toți s-au uitat la mine și toți au spus cu un singur glas,452g/jmk
"Uită-te
la chipul ei," dar care, că erau o mie, "și
apoi spune-mi că...
Se
învârtea ca un crâmpei de sticlă în lumină, eu așa țin minte,
prismatic.
Orbitor.;kmj67
Luca
era în spate, la mese, lua pahare cu bere, Ana era în fața mea, se
uita la Lili, care îi venea până la genunchi. Lili
o ținea de picior și se uita la mine.
Țineam o bere în mână. Era
rece. Lili se uita la
mine.
Nu.
Se uita prin mine.
Se
uita în spatele meu.
Era
ca aerul. Ca cel mai blând aer, care urcă printre nori, și pe
deasupra, pe lânga munți, în lumina apusului, care te mângâie pe
față. Ca o amintire. Ea era nostalgia construită delicat din carne
și oase. O noapte de vară cu ea era M-am
întors mai mult cu capul decât cu corpul și am văzut-o. Stătea
înaltă și dreaptă, mândră și cu chipul cusut cu un zâmbet
scurt. Părea atât de obosită. Părea un zâmbet făcut din
curtuoazie, ca de obicei. La fel de nimicitor ca orice făcea ea. Cum
ești ca o insectă în ochii ei. Dar
nu, de data aceea era ceva schimbat. Sau
cum îți zâmbește cu încrețiturile ochilor și te umple de
furnicături.
"La
mulți ani," mi-a zis. "Sper că ești bine și că așa
vei fi în continuare." I-am zâmbit cu ochii, știu asta, dar
mă uitam în ai ei și nu eram sigur dacă ea îmi zâmbește. Am
zis:
"Mulțumesc."
Ce
făcea acum? Pleca și ne-am fi văzut pentru ultima oară? Să fi
zis mai mult? mă întrebam.
Nu,
a continuat și m-a îmbrățișat!
Și
atunci am-- O auzeam cu căldura unei dimineți de vară sub cearșaf
printre firele de păr, o lumină până la urechea mea. Aveam gâtul
cald. Auzeam fiecare sunet venit din pieptul ei, fiecare șuierat al
aerului fierbinte, fiecare puls împins obrazului ud.
Avea
obrazul cald și cu mâinile mă ținea de gât, proptite pe umeri,
ca și când s-ar fi ținut de mine să nu cadă. Cât mi-era dor de
îmbrățișarea ei.
Stai,
stai, m-a prins de mână încet și a închis ochii, îl jucăm pe
cel cu Nu, am protestat și râdeam deja de ce nu a întrebat și mă
topeam hai zi a spus. O insulă. Niciodată nu ai zis ce am face. Păi
mă oprești tu mereu nu, a elongat și se uita în altă parte ba
da, am împins-o, dar cumva tot cu ea de gât am sfârșit și ai fi
zis că doarme în brațele mele. Plângea,
știu sigur. Veronica plângea și îi auzeam fiecare suspin.
Mă
iubești? cum
să nu îți placă zâmbetul ei? Abyme.
Când
am întâlnit-o prima oară pe Veronica avea un fes pe cap, negru.
Din el, parcă în două cascade revărsându-se de pe chip pe gât
și apoi pe umeri, părul strălucitor. Un blond de nu-ți venea să
crezi.
Și
atunci parcă era o statuie, o sculptură a marilor maeștri. O țin
minte doar ca în poze și îmi pare rău. Nemișcată. Fixându-mă
cu privirea ei moartă?
care îți îngheța sufletul. Îmi plăcea atât de mult să țin
ochii larg deschiși și să mă uit într-ai ei. Extaz!
O senzație pentru că
îți îngăduia atâtea informații cu o privire parcă aruncată la
întâmplare.
L-am
auzit odată pe Luca zicând, "cu o oarecare aroganță. Cu o
superioritate." Și înțeleg ce zicea, dar nu era așa. Nu îmi
pot explica altfel decât că ea era o ființă dusă la extrem, ceva
nemaivăzut de mine. De niciunul dintre noi, cu siguranță.
Era
o privire extenuată, fără expresie în afară de sublima fărâmă
de empatie, undeva. Avea un chip de înger, cred efectiv că ea era
un înger.
Un
înger mut. Cu aripile uriașe, care se uită la imaginea din apă.
Noi eram apa, cred, pentru ea. Se vedea la infinit, înlănțuită de
două oglinzi. Ei chiar cred că i-ar fi fost la fel și dacă era
singură. Dar pe mine m-a văzut. În
tine mă oglindesc la fel violent ca și afară, dar e un loc unde aș
vrea să mă strecor și să nu mai ies niciodată. În ochii tăi,
în mintea ta, în sufletul tău.
Mă
înțelegi, Ab-? Mă înțelegi? Știu că mă înțelegi. Vino, te
rog, nu mă privi, nu așa, dă-mi mâna. E o povară pe care nu
vreau să o mai port. În ochii tăi pot fi fericită. Dă-mi mâna,
sprijină-mi bărbia cu un deget sau cu ambele mâini tot chipul și
spune-mi că totul o să fie spune-mi, nu știu de ce plâng S-a
uitat în lături și i-am șters obrazul cu degetul. Nu știu ce
rost mai are. A reușit să râdă o secundă până să o dea din
nou în plâns, știi? spune-mi ce o să facem. Și-a tras nasul
încet și își ținea suspinele sub control. S-a șters la ochi.
Zi-mi, a râs monosilabic dându-și părul de pe față, niciodată
nu zici ce o să facem.
Sau
așa mi-a zis. Ajutor.
Mi-a fost frică...
Prima
oară a avut un fes. Dar nu era fesul ei, se juca cu micuța Lili.
Avea o fustă bej, până la glezne și o un sacou strâmt, negru,
unde i se deslușeau umerii și mâinile de lebădă. Era atât de
subțire, dar înaltă, o
să uit cum arăți, zi ceva
cât mine aproape. Picioare lungi și mătăsoase, brațe ca niște
garoafe îi încadrau silueta.
Și
era machiată în jurul ochilor, negru pe alb în jurul unui iris
albastru pur ca cerul. Probabil să mascheze cearcănele. O vedeam de
multe ori cum stătea întinsă, mereu statuesc și grațios. Ai fi
zis că doarme.
Și-a dat fesul jos și l-a înapoiat cu un zâmbet și o mângâiere pe
cap. A fi zis că e o amețită, dar avea o delicatețe și o
conștientizare de sine și de împrejurări ca de vânătoare.
"Spune-mi,"
mi-a zis printre gene după ce am rămas singuri, "cum te
numești?" Zâmbea amabil.
Nu
știu de ce, m-a prins pe nepregătite, dar i-am zis eventual și m-a
întrebat, stând pe coate, "da?", mestecând un biscuite
și dând din cap aprobator, căutând pesemne ceva de băut.
A
luat o înghițitură mică din ceaiul lui Luca și l-a pus înapoi
"Eu
sunt Veronica," a zis și a întins mâna.
Mâinile
ei erau uscate și reci mereu. Parcă erau de plastic. Dar moi.
Obișnuiam
să vorbim despre tot felul de lucruri. Dar fără nicio legătură
cu orice.
Odată
am vorbit despre clasicul 'ce am face pe o insulă doar a noastră.'
Și
trebuie să înțelegeți, discuțiile cu ea erau atât de
seducătoare și te găseai adesea amețit de propriile cuvinte și
te înecai în ale ei. Și cu atât mai mult cu cât o insulă și
noi doi deja era un mix interstelar și
"Unde,"
a început felina aproape silabic, "Unde. am. lo-cu-i?"
Am
râs. Nu știu de ce, am râs.
Și
ea a fost surprinsă. Și i-a plăcut că a fost surprinsă. Și nu
mai părea atât de obosită pentru o secundă. Imaginea
ei e neclară.
Am
râs amândoi.