Comanda
de Daniel Vișan
MI-AM FĂCUT DATORIA
zicea un pamflet
pe care l-am găsit
în cutia poștală.
NU TE MAI POȚI BAZA
PE MINE.
Am coborât de trei
ori și de trei ori m-am întors,
pentru că ar fi
trebuit să sosească.
Prima oară, când
eram pe veceu și m-am șters în fugă
să prind interfonul
care suna, nu l-am prins.
Apoi am stat să mă
gândesc.
M-am și uitat pe
geam când am auzit ușa de jos
așezându-se
zgomotos în tocul metalic,
dar nu a ieșit
nimeni,
doar flyerele erau
acolo,
în fiecare cutie,
iar într-una,
cea mai din stânga,
șase unu,
erau îndesate vreo
șapte,
de parcă una nu era
de ajuns,
chiar dacă au venit
în repetate rânduri,
și era o reclamă
la încuietori,
curios lucru să îl
zici despre ele,
sau pe care să îl recomande ele însele,
NU TE MAI POȚI BAZA
PE MINE,
poate erau la alarme
și discreditau
suficiența broaștelor,
care sunt
înjunghiate și
în ale căror
intestine sunt răsucite
cheile ranchiunos,
în afară de
apartamentul 61,
unde nu a mai intrat
nimeni,
sau poate nu a mai
plecat,
ori a plecat într-un
sens mai spiritual
decât am tăria,
sau speranța, să îmi închipui
și acum nu mai
poate anima nicio clanță,
nicio ușă. Cu atât
mai puțin să mutileze bietele
protectoare, pentru
că acum a atins un nivel, un
alt plan
existențial, unde ura este un concept
străin.
Așa îmi dădea și
ea mie hârtiuțe în cap,
sau lipite pe
pereți, o dezordine lexicală,
doar că eu eram cel
care ignora datoria sau
pe care nu te puteai
baza
și încă sunt,
cred. Nu că ar mai conta.
Am coborât de patru
ori și am urcat de trei,
dar am stat să
fumez o țigară în papuci și în chiloți
și am salutat-o pe doamna de la 61 care tocmai trecea
pe lângă mine
revoltată de ținuta mea,
cu toată pasiunea
pe care i-o îngăduiau
cei două sute de
ani pe care îi avea
și ochii fumurii cu
care pesemne încă putea să vadă,
surprinzător, însă nu cât să frunzărească literatura din căsuța
poștală;
i-am închinat
țigara și și-a grăbit pasul.