Seră, un cuptor
de Daniel Vișan
Ține-mă de mână
și vom călători.
Îmi aprind, îmi
aprind, îmi aprind,
am aprins-o și nu
poți face nimic!
Iubita mea! Arăți
ca un înger fugind.
Cât de cald este
iarna,
adică mă îmbrac
atât de gros
și alunec și mă
apucă
nitroglicerina, nu,
nu, nefolos-
nefolositoare, decât
dacă vrei să
arunci în aer,
vreau să spun inima
mi-ai aruncat-o
cu o privire;
adrenalina și îmi
vine să mă dezbrac
și să mă târăsc
prin zăpadă.
Sau era printre
cearșafuri?
Sau ca acum,
despărțiți...
E
amuzant, frigul
nu
te ajunge din urmă, decât
când
e prea târziu să faci ceva
în
privința asta,
aș vrea să mă
ascund.
Când
iau autobuzul spre școală,
mă
trezesc.
Ce
se întâmplă când te uiți la soare?
Aș
vrea să fie o uitare, ca o licoare
ce
te face să îți dai seama
ca
o imagine ce își depășește
rama.
Lama.
Panama.
Putem
călători în Panama.
Sau
în permafrost.
Ce
frumos a fost
fiecare
moment cu tine,
atât
de bine.
Ai fuuuuumat.
Psihopați.
Am
citit pishopați.
Chitara
scoate un sunet amuzant,
când
o țin de curea, de gât.
E
caraghios când dau cu ea de
podea
din greșeală. Sunetul.
Poate
că nu amuzant e cuvântul.
Mă
bântuie. Este
înfricoșător.
Însă
cerul...
Nu
înțeleg pe cine ar speria cerul.
Ori
soarele. Ori frigul iernii.
Când
este atât de cald iarna.
Când
în brațele tale,
atunci
când călătorim-
sau
de fapt, îmi dai mâna?
Călătorim?
.