"Știi
de ce plângem, nu?" mi-a zis mai mult gutural din dreapta, ca
șoptit în clasă.
M-am
uitat la ea.
"Pentru
că te simți atât de liber."
Nu
se întorsese spre mine, dar îi vedeam totuși chipul în umbră și
schițase un zâmbet.
"Nu?"
am întrebat.
"Îmi
place," a zis. "E ca atunci când ești copil." S-a
uitat la mine, cu un gând alarmant ce o ținea de parcă eram la
bazin în apă. "Știi? Ca atunci când erai,"
s-a corectat, "copil," și a dat așa din umeri cum numai
ea știe să te facă să născocești tot felul de abrambureli
despre cât de toate este ea.
S-ar putea să nu fiu imparțial. Îmi plăcea de ea. Era genul care
ar fi stat în soare rezemată de mașină, fără niciun fel de
dorință de răcoros.
Nu
o prea văzusem plângând până atunci. S-ar fi înecat încet pe
spate, prelinsă grațios și intoxicată pe un divan, fără nici
măcar o nuanță de restriște emoțională. Parcă ar fi fost
născută să stea așa pe un tron cu chip aurit. Câteodată mă
întreb dacă nu cumva și capătul sforilor nevăzute ale
păpușarului ar fi fost... plănuite într-o demență, o logică
perversă și singurul mod în care ar fi atins nemurirea în inimile
curtenilor.
Pe retinele tuturor.
Pe ale mele.
Un instantaneu. O fotografie vibrantă a ceea ce a fost și nu va
mai fi.
Acum mi-ar șopti în ureche.
"Al-ex," despărțit în silabe ca ale unui piton, "ce
faci dragul meu?"
Dar cu reproș.
"Ce faci dragul meu," zâmbind, "prostuțule."
Mă întreabă dacă, "e adevărat?" zice.
"Nu știi ce să faci? Cine ești?" și mi-e atât de somn
și totul e acru.
"Cine vei fi?"
Și ea parcă ar fi la fel de adormită ca mine.
Parcă ar fi un rămas bun. Unul pe care mi-l datora. Când o să mă
trezesc o să mai fii acolo?
"Da," mi-ai șopti în ureche mai tare decât m-aș fi
așteptat și râdeai și mă strângeai în ramurile tale și pene
peste tot și dimineață.
E frumos afară. Aveam cinci ani.
"Uite ce frumos e cerul!" am zis.
Și tu ai zis, tu te-ai uitat. Ai zâmbit. Știi Vero? Așa cum faci
tu când mă faci să râd.
Apoi mi-ai zis, Vero! Vero-o-o-o!
"Ce?"
Da, ce, apoi Vero-o
Mă uit la podea, nu mă bagă în seamă.
Mă mănâncă mâna și îmi vine să plâng, mă scarpin și apoi
mă prinde de sub brațe și mă ridică la fața ei și zice
"Ce e Alex?" și mă atinge pe nas cu nasul ei. Și râde
și râd și eu, știi Vero?
Vero?
"Câteodată amestec amintiri cu concepte ciudate pe care le
aveam în legătură cu tine, după câte ciudățenii mi-ai băgat
în cap cu cărțile tale, sau îmi imaginez pur și simplu unele
noi. Ar putea fi doar momente, ar putea fi discuții întregi,"
am zis.
Era în dreapta mea. A terminat de băut din sticla de cola și i-a
pus capacul.
"Frate," apoi s-a întors și a aruncat sticla. "Tu
ești într-un cu totul alt joc."
Îi pregătisem o retortă de milioane fetei.
"Tu," am spus stânjenit dar cu o oarecare încredere
nefondată, care ne-a amuzat simultan, după care am mai adăugat
niște fracțiuni de "u-uri".
Nu mai pot distinge, mă înțelegi?
Și te enervează? Avem vin?
Da, vezi în dulap. Nu știu, nu neapărat evenimentul, cred.
Apoi?
Sunt frânt cu spiritul și mă holbez cu disperare și revoltă.
La mine? m-ai întrebat.
"La tine," am zis și am dat semn în lături spre nimic
și m-am trântit în pat.
La mine, nu?
La toată lumea. Nu știi cum e.
"Cum este ce?" ai întrebat surprinsă.
"Să nu fii tu."
"Trebuie să îți explic cine sunt?"
"Nu," am zis. "Te-am studiat până te-am învățat
pe de rost." Și îți explic cum stă treaba.
Apoi tu mi-ai zis că nici tu nu știi cine e persoana pe care o
cunoaștem toți.
I-am zis, "știi, îți dezvălui un secret," am pus mâna
încet pe după ea. "Nu știu cum ar fi-"
"Da?" m-ai întrerupt.
"Ma lași să zic?! Aveam un discurs aici," am început,
dar nu m-ai lăsat să termin.
"Bine, Alexandru, băiete, zi," și mi-ai atins fața
încet. Ai înclinat încet capul.
Nu aveam în secunda aia nici cea mai vagă idee cum mă cheamă.
"Stai," ai spus foarte interesată brusc.
"Nu vorbeam despre asta. Voiai să îmi spui ceva."
Am
încercat să subliniez repede că spuneam
ceva, dar a continuat:
"Voiai să îmi spui altceva."
"Nu mai știu ce se întâmplă cu mine, înaripato. De fiecare
dată când mă așez la masă, de cele mai multe ori la biroul ăla
din colț, cel cu lampa puternică, de fiecare dată mă crapă o
oboseală. Și mi-e greu să mă întorc, parcă înțepenesc."
"Cum crezi că am atinge nemurirea?"
"De ce presupui că o să o facem?"
"Cu tine nu am timp să mă întreb cine sunt. Îmi place
asta."
"Și mie."
"Nu, găsește alta."
"Dar și mie îmi place, ia te uită!"
"Nu, eu una, tu una, nu așa era?"
"Nu," m-ai mințit în față. "Bine, hai," ai
zis. "Îmi place că nu ai învățat să rulezi până acum o
țigară și fumezi de două ori mai mult decât mine."
"Ești o ciudată," am informat. "Ești," am
înclinat scurt din cap cu ochii închiși.
"Da, dar nu îmi pasă," a zis, "pentru că doar la
tine mă gândesc," și a dat să leșine actoricește.
"Haitero-o-og!" am înghesuit într-un cuvânt.
"Atât de inutilă este prestația ta."
"E un joc stupid," am zis.
"Tu,"
a elongat pentru că nu mă lăsase să uit.
Ai
ieșit din birou direct în sala de așteptare și te uitai pe sub
sprâncene într-un colț din tavan, împingând dinții cu limba, în
timp ce ai lăsat un oftat să iasă încet printre buze.
Erai
foarte supărată. Dar știu că, după ce te-ai așezat la scaunele
din jurul mesei din colț, ți-am zâmbit când mi-ai întâlnit
privirea și ne-am înțeles că pentru mine a fost oarecum amuzant.
Stăteai cu capul în palmă și mă vedeai unduită încet peste
umăr.
Camera
era albă și lumina fluorescentă. Era și niște lumină de printre
blocuri. Dar o încăpere apatică și tu, deși purtai o rochie
neagră, care totuși îți dezvăluia formele calculate când
mergeai, erai centrul colorat al camerei. Ai fi putut la fel de bine
să stai pe un covor pentru mașinuțe, cu străzi, parcuri și
parcări, și să îmi porți tricoul și nu multe în plus.
Am
făcut asta, ai zâmbit în timp ce ai luat un cartof prăjit.
Da,
știu, am spus. De asta îți zic.
S-a
ridicat cât să meargă de-a bușilea până în dreptul
caloriferului de la geam și s-a așezat în capul oaselor, cât să
vadă peste pervaz cerul.
Nu
vii? a întrebat și m-am dus la ea. M-am întins lângă și m-am
uitat la nori.
Cum
a fost? a zis apoi. Cum a fost să mă întâlnești?
Cerul
e senin.
Stăteai
cu coatele pe masă și ți-ai mutat privirea înapoi în poală.
Desigur, m-am îndreptat fix înspre dozatorul de apă din fața
mesei și mi-am pus un pahar rece.
"Greu?" am întrebat înainte să iau prima gură.
Nu mi-a răspuns la început.
"Da," a spus uitându-se la clădirea de peste stradă.
Să
știi că m-ai intimidat la început.
Da?
Aveai
părul negru, privirea încruntată și totuși undeva, supărată ca
un copil.
În
fața mesei era o canapea ponosită, pe care m-am așezat, și tu
erai chiar în fața mea.
Știi,
sincer, îmi lipsesc porțiuni mari din primele momente petrecute cu
tine. Nici nu știu cum am început să mă înțeleg cu tine, știu
doar ce era înainte și ce este acum.
Nu
știu câte cuvinte ți-am spus despre cum te am arsă pe retină și
cum mi-e dor de tine și cum gândul ăsta mă distruge, mai ales că
îmi sare în cap când mi-e mai înstrăinată ziua, săptămâna,
sau...
Mai
ții minte apelul de Crăciun?
Da.
Mi-ai
amintit de toate povestioarele, toate filmele, toate serile în care
ne-am privit zâmbind, pe măsură ce ne pierdeam somnolent.
Da,
ai zis doar cât să descifrez.
Mereu
am vrut să înțeleg de ce m-ai întrebat dacă te iubesc.
Și
normal că mereu spuneam și niciodată tu nu reacționai și nu
răspundeai, nimic.
Hai
mă nu râde, am spus, dar deja mă cuprinsese și pe mine puțin.
Da, recunosc, mă înnebunește asta. Ești atât de frumoasă când
ai zâmbetul obosit de după râs; Mă
înnebunește, îți zic. Ești o furtună de când te-am cunoscut și
nu încetinești deloc, ți-am zis de pe scaunul din bucătărie.
"Încerci
să mă complimentezi în vreun fel, domnule?" m-a întrebat cu
geanta pe umăr în timp ce a
luat un croissant de pe farfurie. S-a rezemat de masă, deși știam
că era în întârziere.
M-am ridicat și am îmbrățișat-o. "Nu trebuie să pleci?"
"Ba da," a zâmbit.
Am privit-o în ochii ca două lumini puternice în ceață.
"Ti penso," ai început să zici fără să îți dai
seama, dar te-am oprit.
"Nu te duce azi," am spus sărutându-te pe gât.
"Da?"
Mi-ai spus pe verandă că nu ne-am gândit niciunul la nimic, doar
la ce voiam și ce făceam. Că așa trebuie viața trăită.
Scaunele sunt confortabile, bine că nu vrea niciunul să se ridice
de aici.
Mi-am
luat paltonul și am fugit din camera noastră, a băieților, direct
la fereastra ce dădea spre stradă. Am strigat-o. Am alergat până
am ajuns-o din urmă. Parcă nu aș fi văzut-o de o veșnicie, parcă
de abia atunci mă cuprindea realizarea că o cunoșteam. Când am
ajuns aproape de ea, i-am zis pe nume și m-am proptit cu palmele în
genunchi să îmi trag răsuflarea. Era beznă, iar din curțile
oamenilor se distingeau doar visele.
"Ce
faci?" am întrebat-o într-o suflare și s-a întors spre mine.
Nu era surprinsă, îmi auzise pașii haotici, poate și când am
strigat-o din casă, dar de ce nu se întorsese?
"Mă
duc la stație," a răspuns cu mâna de geantă și cealaltă pe
lângă corp. Degetele îi ajungeau până unde i se termina fusta
aproape, de unde începeau picioarele lungi, acum texturate textil în
negru.
"La
ora asta?" am zis gâfâind încă. "E patru."
S-a
apropiat de mine și mi-a pus o mână pe față, iar apoi pe
cealaltă și mi-a zâmbit cu ochii, apoi încet, din milă parcă,
cu colțul gurii.
Știam
că încercările de a o convinge de orice niciodată nu dădeau
roade, dar
"Stai," am zis fără să îmi propun.